Visul in derulare

Luni

Alegeri

Totul sau aproape totul in viata tine de alegerile pe care le facem. Este o alegere modul cum doresti sa-ti traiesti viata, cum sa-ti gestionezi timpul. Este alegerea fiecaruia sa fie inconjurat de anumiti oameni sau sa cui sa se daruiasca pe sine intr-o prietenie.

Totul se misca atat de repede in jurul nostru ca nu stiu cati dintre noi realizam ca traim in alt timp desi suntem blocati in vremuri care nu se misca cu aceeasi viteza. Poate de aceea suntem si atat de diferiti unii de altii la nivel de generatii. Astazi nu mai avem cele 4 mari generatii (copiii, noi, parintii, bunicii nostri). Acum parca fiecare an sau calup de 2-3 ani reprezinta o generatie de sine statatoare. Cu principii, valori proprii si atitudini pe masura. E alegerea noastra la care dintre principii si valori aderam. Caci poti avea 20 de ani si sa traiesti ca la 16 sau din contra, la 36. Poti trai intr-o tara si sa traiesti in principiile altora. Totul depinde daca facem aceasta alegere sau nu.

In ultimele luni lumea mea a luat-o la goana. Am ajuns in Austria pentru cateva luni si pentru prima data in ultimii ani am simtit ca am avut timp. Nu ca sa lucrez, nu ca sa invat, nici macar pentru mine. E doar un sentiment general ca am avut timp. Timp sa gandesc indiferent ce fac. Si primul motiv pentru care am simtit asta a fost lipsa Internet-ului asa cum il foloseam in ultimii ani. In prima zi m-am bucurat. In a doua zi am inceput sa ma ingrijorez pentru eventualele mailuri primite pe care nu le puteam citi (desi era week-end). A treia zi cautam solutii pentru net. Ulterior am avut acces, restrans dar nu mai conta. Dar ce sa vezi... incepeam sa ma enervez cand o pagina se incarca mai greu (desi ii lua doar cateva secunde). Atunci mi-am dat seama ca am devenit unul dintre acei oameni pe care-i vedeam in filme, documentare, reportaje. Am incercat sa imi gestionez micile momente din fata laptop-ului si sa incerc sa ma comport cu o mai mare maturitate. Nu mi-a iesit prea bine. Ulterior m-am mutat si in noua locatie nu am Internet deloc. De altfel, nu am nici colegi de camera sau de apartament si sunt mai mult singura. „Nu e un lucru rau” mi-am zis la inceput cu o deosebita recunostinta pentru noua mea camera. Insa timpul a inceput sa treaca incet, prea incet. Nu doream parca nici sa citesc, nici sa scriu, nici sa ma documentez. Nu intotdeauna imi dau seama la timp ca o experienta este o oportunitate. Acum stiam ca este o oportunitate dar nu o simteam ca atare. Pentru mine, atunci cand ma gandesc la viata mea personala si la momentele mele de crestere sau la trairile mele, e mai important sa simt decat sa cred. Am reintrat in starea de acomodare. Nu la cultura ci la mine – acomodarea cu mine asa cum sunt eu cand nu lucrez, cand nu stau pe net si cand nu sunt inconjurata de prea multi oameni. Nu mi-a placut fiecare moment caci nu mereu am reusit sa ma impac cu regretele mele, cu gandul ca asa multi oameni dragi au plecat din viata mea mult prea repede pentru mine, cu ideea ca unii oameni au plecat de langa mine cand aveam mai multa nevoie de ei. Insa ce mi-a fost daruit aici este timp. Timpul de a-mi intelege si accepta emotiile si trairile si de a intelege cum mi le pot asuma si cum ma pot impaca cu ele. Si dupa o vreme negare si de respingere a gandurilor a urmat o vreme de gandit dureros, frustrant si apoi un moment de calm si liniste. Si ciclul se repeta cu fiecare nou regret sau gand „neprocesat”.

Am avut timp: sa gandesc, sa citesc, sa incep primii pasi din programul de self-coaching pe care mi l-am stabilit. Mi-am readus aminte care sunte acele momente de bucurie si care sunt lucrurile, activitatile si mai ales oamenii care imi aduc bucurii mici si deosebit de importante.  Internetul nu-mi mai spune nimic. Smartphone-ul nici el. Ba chiar ma supar ca mi se ia din timp. Am luat decizii. Internetul trebuie sa ramana o resursa pentru mine nu parte a vietii mele. Nu imi mai doresc ca inainte sa adorm sa mai verific inca o data pe telefon mailurile, facebook-ul si stirile, apoi sa ma trezesc si sa nu apuc sa beau un pahar cu apa ca repetam operatiunea de verificari online. Munca mea presupune si utilizarea Internetului (destul de mult: de la a raspunde la mailuri, la a pregati proiecte la pr). Si pentru ca lucrez foarte mult online programul meu de lucru nu se termina niciodata. Singurele momente in care nu simt lipsa net-ului sunt taberele, trainingurile sau anumite proiecte. Insa imediat dupa ele facebook-ul se acapareaza noile contacte. Mailul la fel. Apoi urmeaza lucrul, scoala, prietenii, inca un training si tot asa. Tot timpul online incercand sa „spun” ceva insa nu neaparat continutul e valoros pentru mine caci atat de repede dau un „share” sau un „like” ca nici nu gandesc informatia din spatele mesajului online. Acum am ocazia sa gandesc ceea ce vreau sa „spun”, am ocazia sa citesc si sa recitesc ceea ce scriu. Si ma simt mai libera chiar daca am acces restrans la net sau la telefon. Aleg sa nu mai fiu online asa, fara limita. Aleg sa ma dedic acelor lucruri, activitati si oameni care-mi aduc bucurie reala si nu virtuala. Aleg ca virtualul sa fie complementar si nu principal. Aleg sa scriu pe blog sau in jurnalul meu personal decat sa pun 20 de status-uri pe zi pe facebook prin care sa nu transmit mare lucru sau sa postez ceva ce imi doresc sa fie inteles dar nu-mi dau timp sa explic si codific un mesaj deja codificat.

Am ales ca programul meu de lucru sa se incheie la ora 16.00 si o data cu el si accesul meu la mail. Mailurile imi rapesc mult timp. Le tin mereu deschise si cum vad ca a mai aparut unul raspund imediat desi poate mancam sau lucram la altceva. Incep sa cred ca promptitudinea nu tine de timpii de raspuns ci de calitatea raspunsului si de respectul pe care il acord in fiecare raspuns.

Am ales ca prezenta mea pe contul de facebook sa se incheie. Probabil va ramane pagina ce imi permite sa nu mai fiu ca un spion in vietile private ale tuturor celor din lista mea ci imi arata doar notificarile paginilor pe care le urmaresc. Am sa reflectez insa in ce parte se inclina balanta.

Am ales sa scriu scrisori celor de care imi este dor sau carora am lucruri de spus intr-o maniera mai personala. Atunci cand scriu o scrisoare gandurile curg intr-o maniera vie, reala si nu sub influenta starilor imediate de bucurie, tristete sau furie. O scrisoare transmite mai mult. Transmite emotii, ganduri si sinceritate intr-o relatie. Asta cred eu. Asta inseamna pentru mine. Nu ma intereseaza ca o scrisoare face 4-6 zile pe drum si nici ca e posibil sa nu primesc raspuns la ea (sau daca primesc de obicei e un mail sau un mesaj pe facebook). Conteaza ca am timp sa-l acord pentru a face asta. Ca doar „drumul e mai important decat destinatia”.

Am ales sa dau un telefon atunci cand imi este dor de cineva. Si am mai ales sa aleg pe cine sa am langa mine personal sau profesional. Am invatat in ultimul an ca prieteniile nu se iau „for granted” si ca nu toti oamenii faini pot aduce bine in viata mea. Am invatat ca rabdarea este o calitate pe care generatiile tinere de azi au pierdut-o. Multi, prea multi, cauta scurtaturi catre prietenii, catre succes, catre cariere, catre diplome. Prea putini inteleg ca procesul de invatare nu e facil dar pe cat e de greu, pe atat de frumos si valoros poate fi. In facultate, la Pedagogie, cei mai multi dintre colegii mei nu voiau o cariera in educatie. Nici nu-si imaginau asa ceva. Nici cei din liceu (tot pedagogic) nu gandeau altfel. Un profesor inspirat ne-a spus insa ca pentru o cariera in educatie trebuie investiti multi ani si evident...multa educatie. Am retinut fiecare cuvant pe care domnul profesor ni l-a spus si fiecare gand care m-a fulgerat cand il ascultam. Anii au trecut insa si acum incep sa si traiesc cariera. Incep sa o inteleg, sa mi-o doresc mai mult desi nicio clipa nu m-am oprit din muncit la ea.

Aleg sa traiesc dupa valorile generatiilor care au fost inaintea mea caci sunt convinsa ca lumea asta nu a fost construita in graba. Sunt convinsa ca este un motiv pentru care nu stam cu colegii de generala, de liceu sau de facultate toata viata. Sunt convinsa ca majoritatea oamenilor pe care-i intalnim o zi in tren au intrat in viata noastra poate doar pentru o zi. Nu vad un motiv prin care noi sa fortam prezentul si sa indesam inapoi in viata noastra toti colegii si oamenii pe care i-am intalnit vreodata chiar daca pe unii nu i-am placut sau nu ne-au placut.

Am ales sa dau valoare timpului si sa dau respect familiei si prieteniei. 

Singurul lucru cu care ma pot obisnui este noutatea

Singurul lucru cu care ma pot obisnui este noutatea, schimbarea. 

Nu as putea sa traiesc intr-un loc unde vremea este la fel zi de zi, nu as putea sa lucrez undeva unde in fiecare zi sa fac acelasi lucru. Pot insa sa-mi pastrez dragostea fata de oameni, fata de educatie si cel mai important, fata de familia mea.

Iubesc tot ce mi s-a intamplat in viata asta chiar daca uneori imi pierd motivatia de a face ceva ce la un moment dat eu am ales. Ideea e ca de cate ori "pic" reusesc sa fac un "salt" si sa ma ridic mai sus decat eram inainte. Asa mi s-a intamplat si cu teza de doctorat. Atat de indragostita sunt de tema mea incat eram prea aproape si nu vedeam esentialul. A trebuit sa fac un pas mare in spate si sa uit cam tot ce am lucrat pentru a re-construi ceva nou si valoros stiintific. Procesul asta de un-learn mi-a luat 3 luni. Si a fost groaznic. Mi-am pierdut motivatia, nu imi mai placea ceea ce faceam, nu mai intelegeam, am disperat o vreme. Gaseam o idee noua si motivatia mea era iara sus apoi brusc era iara jos. Procesul creatiei este unul pe care trebuie sa-l intelegi ca sa realizezi ca fiecare etapa e valoroasa si are rolul ei. Si l-am inteles intr-un final. Nu pe deplin cred, mai trebuie sa mai experimentez inca ceva pana ajung la destinatie. Dar iubesc din ce in ce mai mult drumul asta. Imi place! Nu ar fi posibil sa nu-mi placa cand aduce atatea lucruri noi in viata mea, bune sau rele - toate valoroase pentru dezvoltarea mea. Si sunt recunoscatoare pentru asta!

Imi lipsesc oamenii cu respect pentru prietenie!

Singurul om din viata mea cu care nu m-am certat niciodata si nu a trebuit sa ne „reparam” prietenia construita pe un alt fel de set de valori este Teo, buna mea prietena Teo. Ne cunoastem din toamna lui 2004 si in cei 4 ani de facultate ne-am vazut aproape zi de zi. Ulterior ne-am vazut prin diferite orase sau prin gara, intre trenuri. Asta imi lipseste cel mai mult de la anii aia minunati: oamenii dragi pe care i-am cunoscut, pe care ii voi iubi toata viata si pe care facultatea sau universitatea i-a adus impreuna, poate pentru singura data: Teo, Sonia, Vali, Soso, Ralu, Raluca, Simina.

Imi lipseste Teo, nervozitatea cu care se auto-motiveaza si ma motiva pe mine si calmul si tactul cu care ma trata pe mine ca prietena. Imi lipseste sinceritatea ei si rabdarea enorma. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca e printre putinii oameni care mi-au fost alaturi in cele mai urate si triste momente din viata mea, la fel cum a fost si la cele mai fericite. Si nicio clipa nu s-a gandit sa fie in alta parte.

Imi lipseste Sonia cu care timpul nu e niciodata de ajuns. Imi lipsesc limbajele noastre diferite si cele comune. Imi lipseste modul ei de a vorbi si imi lipsesc diminetile tarzii la suc, cafele, povesti si planuri. Imi lipseste curajul cu care isi asuma orice situatie si sinceritatea si entuziasmul cu care imi spune asta.

Imi lipseste incapatanarea lui Vali si modul lui de a intelege viata asta ca pe ceva ce nu trebuie deloc complicat. Imi lipsesc discutiile inteligente si cele neinteligente. Imi lipseste incapatanarea cu care incearca sa te convinga sa stai la aer...oriunde: pe banca, in parc, pe strada, pe un balcon.

Imi lipseste Soso cu incurajarile ei si cu misterul ei constant. Imi lipsesc discutiile si timpul impreuna care mereu o sa cred ca a fost prea putin.

Imi lipseste Ralu, buna si vechea mea prietena, Ralu. Nu stiu daca sunt prea multe zile in care sa nu ma gandesc la ea. Cand ma gandesc la credinta si incredere inevitabil ma gandesc la ea. Cand citesc o carte buna – ma gandesc la ea. Cand ascult sau citesc textele lui Dan Puric ma gandesc la ea. Cand ma gandesc la „acasa” mereu ma gandesc la prietena mea draga. Cand ma gandesc la educatie de calitate mereu ma gandesc si la ea si cel mai important: cand ma gandesc la familia ca valoare, ma gandesc la ea si la familia ei!

Imi lipseste Raluca, prietena mea ca o pisica pe care timpul si km au indepartat-o de mine cumva, dar care niciodata nu cred ca va reusi sa ne desparta. Mi-e dor de proiectele facute impreuna, de cartofii prajiti, de povestile de pe banca, de zilele din camin, de povestile din bucataria ei, de pauzele enorme de la scoala, de planurile de viitor, de lucrurile inexplicabile pe care le gandeam impreuna.

Imi lipseste Simina pe o cunosc din 2001 si care in atatia ani de prietenie mi-a daruit ascultare, povesti, intelegere, ajutor, admiratie, incredere. Mi-e dor de lucrurile de neinteles facute de una sau de cealalta si mi-e dor si de momentele in care incercam sa le intelegem. Mi-e dor de mers impreuna spre casa sau de povestit despre valori si despre viata – asa, filosofic sau uman.

Imi lipsesc oamenii maturi, intelepti care inteleg ca o prietenie se construieste, se repara atunci cand este nevoie, care inteleg ca o prietenie cere sacrificii, toleranta, ascultate, iubire, incredere si ajutor – toate de ambele parti. Imi lipsesc oamenii cu respect pentru prietenie! Si cu cat intalnesc mai mult oameni care pleaca de langa tine din cauza lucrurilor nespuse, din cauza unei singure discutii, din cauza unui telefon sau a distantei fizice, cu atat regret mai tare ca timpul trece si nu imi vizitez prietenii suficient de des.

Daca as alege sa ma mut in alta parte decat Cluj atunci singurul loc de pe Pamant ar fi acela in care as sta cu dragii mei prieteni. Nu regret nicio clipa mutarea mea la Cluj, este cel mai bun lucru care mi se putea intampla la vremea respectiva. Regret doar ca nu am putut sa iau cu mine oamenii astia dragi. Distanta insa a avut efectul timpului asupra vinului. Timpul si distanta mi-au aratat diferenta dintre prieteni si acei calatori prin viata mea.

Mi-e dor de voi si mi-e dor ca lumea in care traim sa se bazeze pe valori printre care si respectul pentru prietenie si lupta pentru o prietenie reala!

Spre seara mi s-a facut somn. Soarele lumina a liniste si a caldura. In ultima vreme am simtit nevoia de un somn pe seara. Ma desprind astfel de lucru, de momentele incarcate emotional sau intelectual, ma desprind de stres sau de o zi care mi se parea suficient de lunga ca oboseala si mult prea scurta pentru ce am de facut. Apoi ma apuc iar de lucru. In seara asta insa nu am putut sa mai lucrez. Ma simt fara energie dar nu e deloc un sentiment neplacut, din contra! Ma simt linistita, resemnata cu unele lucruri si convinsa ca un somn bun creste randamentul pe orice plan, iar eu ar trebui sa invat sa dorm mai mult noaptea si sa-mi incep ziua mai devreme decat o fac acum. In fine... in linistea pe care am simtit-o asta seara am simtit nevoia sa ies pe balcon si sa caut cu privirea luna imensa care tot apare in poze pe facebook. Nu am gasit-o, insa am gasit o liniste destul de nefireasca pentru 11 seara cand in spatele blocului inca se aud grupurile de tineri ce se bucura de viata. Si in linistea asta a cartierului si a mea vedeam cum se intampla viata. In blocul de vis-a-vis un baiat ii arata unei fete ceva pe calculator. O mama facea exercitii de gimnastica in bucatarie. Un tata lucra precum un arhitect cu multe foi, creioane si rigle. Pisica de la etajul unu intra si iesea de pe balcon intr-o joaca nebuna cu o sacosa - doar ea se auzea in toata curtea blocurilor de pe langa mine. Toti cei pe care i-am vazut erau atat de aproape de geam si-i puteam vedea ca intr-un film mut in care nu aud nimic si nu simt nevoia sa completez imaginea cu nimic, cu niciun sunet. Ce stiu insa despre ei? Stiu ca mama gateste mult, ca tatal in fiecare seara din saptamana lucreaza iar ca baiatul merge pe bicicleta. Sunt oameni atat de aproape de mine, le vad momente din viata si totusi nu stiu nimic despre ei. Poate nici nu vreau sau nu ar trebui. Insa toate astea ma duc cu gandul la faptul ca uneori aducem interpretari asupra lucrurilor sau situatiilor pe care le vedem fara niciun scop anume. Nu e un lucru nou, nu e un lucru ciudat ci asta seara mi-a placut sa vad o farama din vietile lor. Si stiu ca o sa mai vad si altele. Si ma bucur. Ma bucur pentru ca imi da senzatia de mai viu, de divers, de acasa, de oameni. Ma bucur ca pot sa ma uit fara oprire la joaca lenesa a pisicii de la 1 si ma bucur ca fiecare zi din viata mea va rasuna a copii si a tineri care se bucura de curtea blocului in fiecare zi, asa cum faceam si eu cand eram copil. Imi place noua mea casa!

O intamplare cel putin ciudata

Am vazut pe facebook in seara asta urmatorul mesaj postat de LicArt pe pagina lor:

"Cam cat de prosti ne crede cea care a inscris in concurs acest colaj, facut si cu o fotografie furata? :))" urmat de fotografia cu pricina. Am fost dezamagita de modul lor de comunicare (urmarind pagina stiu ca cel putin o data a mai fost un caz asemanator) si mi-am zis sa fac ceva: fie sa dau unlike paginii fie sa le scriu un mesaj privat. Am ales a doua varianta spunandu-mi ca nu gresesc cu nimic daca trimit o sugestie.

Iata ce am scris eu:

"Buna seara!

Numele meu este Sonia Bercuci si sunt un fan de pe facebook al paginii pe care care o administrati.

Urmaresc activitatea online a paginii destul de mult. Uneori imi face ziua mai buna cu minunatele fotografii. Alteori, ca si astazi ma supara putin, din perspectiva omului care lucreaza cu tineri in fiecare zi.

Ceea ce vreau sa spun este ca daca un tanar inscrie in competitie o fotografie care nu-i apartine este foarte important ca refuzul sa fie dat intr-un mod diplomat. Tinerii gresesc mult. Toti am trecut pe acolo si stim ca uneori spunem lucrui pe care nu le credem in restul timpului, alteori vrem sa impresionam. Gresim des. e omenesc. Dar daca gresim, un raspuns de genul "LicArt apreciaza oamenii creativi si originali, ceea ce inseamna ca orice fotografie care nu va apartine nu intra in competitie, lucru valabil si pentru colajele de fotografii. Pentru tinerii interesati de inscrierea in competitie va invitam sa accesati regulamentul disponibil la..." Daca in schimb pui fotografie preluata si care mai si contine imaginea celui care a gresit e ca si cum arati cu degetul spre cineva in piata unde toata lumea priveste. Asta afecteaza si tanarul, iar modul vostru de exprimare online va afecteaza voua imaginea. Eu am stat un minut pe ganduri daca sa dau paginii unlike (desi competitia imi place) sau daca sa scriu un mesaj privat.

Nu fiti duri si nu luati atitudine superioara. Oamenii gresesc si nu mereu din prostie. La final spun doar ca pe mine m-ar fi intristat sa fiu aratata cu degetul.

Sper ca nu a deranjat mesajul meu. E doar o sugestie. O puteti lua in seama sau puteti apasa "spam".

Seara faina!"

si iata ce raspuns am primit:

"Buna seara,

ma bucur ca v-ati rupt din timp pentru a scrie acest mail care indeamna oamenii la hotie, lipsa de responsabilitate si ipocrizie.

Tocmai pentru ca sunt tineri, furtul este de neacceptat. Daca in clasa a 9-a furi ca sa... intri intr-un concurs, ce vei face mai tarziu cand viata va deveni mult mai dura si resursele tale limitate te vor sorti esecului?

Romania e in prapastie din cauza oamenilor ei, multi hoti, iresponsabili si ipocriti. Care fac orice ca sa-si atinga scopurile. Nu vad absolut niciun motiv pentru care ei trebuie menajati. Dimpotriva, ar trebui pedepsiti de mici, ca sa invete ca gesturile lor au repercusiuni. Ca hotia se plateste. Nu e tolerata si tratata cu eufemisme ipocrite.

In mod normal, ar fi trebuit sa scriu os crisoare conducerii liceului in care s-o avertizez de obiceiurile elevei lor. N-o fac in primul rand pentru ca ar fi inutil: ea este si rezultatul profesorilor lor.

Oricum, mi se pare strigator la cer! In opinia dvs. nu e grav sa furi si sa minti, ci e grav sa-i spui cuiva in fata ca minte si fura! Sa fim falsi, ca astfel o sa ne placa lumea... Deoarece eu lucrez cu tinerii fara sa fiu platit, dimpotriva, consumand bani, timp si neuroni ca sa le organizez cel mai mare si mai corect concurs national, imi permit sa nu tolerez prostii, hotii si mincinosii.

Toate cele bune va doresc. Si mai multa sinceritate in relatia cu tinerii. O sa le foloseasca mult mai mult in viata.

Radu Herjeu"

Inca nu-mi vine sa cred ca am primit un astfel de raspuns. Nu mi-am postat niciodata nicaieri conversatiile mele cu alte persoane dar acest mesaj m-a indignat. Mi s-au pus niste etichete cel putin interesante, foarte rapid si dau o replica destul de cunoscuta (prietenii care lucreaza in proiecte de integrare, includere si combaterea discriminarii o stiu foarte bine) "Dar nu ma cunosti" Cum poti spune despre mine ca incurajez toate cele de mai sus. Eu am dat un sfat (ce-i drept nu mi-a fost cerut) despre a fi putin mai diplomati cand vorbim de facebook care e un fel de piata. Daca ai ceva de reprosat sau atentionat o poti face intr-o discutie privata nu pe facebook.

Apropo...si eu imi consum neuronii, banii si timpul facand voluntariat si asta nu e o scuza sa te porti urat cu nimeni!

Dor de casa, dor de Craciun

seara am pregatit masina de paine sa bucatareasca pentru mine asa incat dimineata sa ma trezesc in miros de paine calda. Si asa a fost numai ca mirosul este, cred eu, simtul care invoca cel mai repede si mai puternic amintirile. Nu am avut doar miros de paine calda, am avut miros de Craciun, de caldura, de vacanta, de grija, de mama, miros de familie, miros de acasa.

Mi-e dor de vacanta si abia astept sa treaca urmatoarele saptamani si sa ma bucur de fiecare zi libera, de seriale multe, de plimbari, de prieteni, de bucatarit, de ciocolata calda, de multa ciocolata cu alune, de bomboanele de pom, de portocale, de familie.

Despre mine prin presa

Primul meu interviu l-am acordat in liceu iar cel mai recent l-am acordat ieri. Diferenta dintre primele interviuri si ultimele 2 este imensa pentru ca in primele vorbesc cu pasiune despre proiectele sau evenimentele pe care le organizez sau la care particip pe cand in ultimele 2 vorbesc despre mine. Participarea la Gala Premiilor in Educatie a adus un focus ciudat asupra mea. Pentru ca dupa ce articolele au aparut in ziar atata lumea a inceput sa-mi trimita mesaje de incurajare pe contul meu de facebook incat nici nu stiam cata lumea are incredere in mine. Toata atentia asta ma face cumva mai responsabila si

imi da mai mai multa putere pe care sa o pun bine, intr-un buzunar imaginar, si atunci cand voi simti ca nu mai pot sa scot puterea asta din buzunarul amintirilor si sa am capacitatea de a merge mai departe.

Multumesc pentru increderea pe care mi-o acordati, pentru felicitarile pe care le-am primit si pentru ca ma incurajati sa-mi urmez visurile!

Articolul aparut in ziarul Adevarul, editia locala Cluj-Napoca, in data de 16.11.2011, disponibil si aici: 16 noiembrie 2011, 07:52 | Autor: Florina Pop

Sonia-Maria Bercuci, o tânără de 26 de ani din Cluj-Napoca, a câştigat locul al II-lea la Gala Premiilor în Educaţiei ale Fundaţiei „Dinu Patriciu".

„Cuvântul iniţiativă mă defineşte. Sunt idei ce pot fi făcute fără bani. Important e să creadă cineva în tine", spune Sonia-Maria Bercuci, masterand la asistenţă socială şi economie socială, specializare în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca.

Are 26 de ani şi multe lucruri cu care se poate mândri. Are certificat de antreprenor social, brevet de formator în animaţie şi e preşedinte, trainer şi manager de proiect în Asociaţia pentru Iniţiative Durabile-Alternative (AIDA). Asociaţia a înfiinţat-o în urmă cu doi ani şi a pus deja în practică 17 proiecte educative în şcoli din Cluj-Napoca.

Îşi împarte timpul între Cluj, oraşul unde locuieşte şi e masterand, şi Bucureşti, unde îşi face doctoratul la Şcoala Doctorală de Psihologie şi Ştiințele Educației la Universitatea din București. „Este inițiatoarea proiectului «Incubatorul de Economie Socială» la care lucrează alături de opt masteranzi. La finalul proiectului ar urma să fie înființate minimum trei afaceri sociale. Şi-a prezentat proiectul la Târgul Național de Economie Socială de la Timișoara, din mai 2011, iar de atunci lucrează la structura atelierelor de lucru cu organizația «RoPot» și cu un trainer al UBB", afirmă Ana Ghica, director PR al Fundaţiei „Dinu Patriciu".

Premiul, o confirmare

În spatele acestor numeroase activităţi se află o tânără cu multă ambiţie şi iniţiativă, care, deşi e o fire sensibilă, crede în propriile sale forţe şi că multe lucruri se pot face fără bani. Condiţia: trebuie doar să vrei. „La început când făceam voluntariat, nu ştiam că aşa se numeşte. Eram în clasa a IX-a, la Liceul Pedagogic „Spiru Haret“ din Buzău şi făcusem o campanie împotriva florilor de plastic. Susţineam că o floare în ghiveci e mult mai frumoasă. Atunci m-a susţinut mult profesoara mea de franceză, Silághi Daniela, căreia îi sunt recunoscătoare pentru tot ce sunt eu azi. Ea a crezut în mine şi m-a susţinut", povesteşte Sonia Bercuci.

Apoi a început să facă mărţişoare manual ca să premieze copii buni din şcoală, însă banii din vânzarea felicitărilor şi mărţişoarelor au ajuns la căminul de bătrâni din Buzău, oraşul ei de suflet.

De fiecare dată când merge acasă, la părinţi, se duce în liceul unde a învăţat, şi spre uimirea sa, iniţiativa sa din 2000, de a vinde mărţişoare, a devenit una anuală, iar cu banii strânşi se cumpără lucruri pentru bătrânii uitaţi de familie din azilul oraşului. O bucură aceasta pentru că a reuşit să lase ceva în urmă.

Sonia Bercuci spune că s-a înscris singură pentru că avea nevoie de recunoaştere. „Diploma aceasta mi-a confirmat faptul că ceea ce fac e bine şi ceilalţi apreciază asta. Pentru mine, 2011 a fost un an plin", mărturiseşte studenta.

Sub zodia lui 3

Ea spune că se aştepta să fie în primii zece finalişti ai fundaţiei, însă nu în primii trei. „Erau multe semne că voi lua un premiu. Trei e numărul meu norocos. Sunt al treilea copil, m-am născut în a treia zi a săptămânii, pe ecranul celor de la Fundaţie am fost prezentată a treia. Gala Premiilor în Educaţie a avut loc în a treia zi a săptămânii. În plus, discursul meu începea cu un citat de-al lui Nelson Mandela care se afla pe prima pagină a ziarului scos de către organizatori. Citatul sună astfel: Educaţia e cea mai importantă armă care poate schimba lumea", povesteşte Sonia Bercuci.

Premiul câştigat i-a adus nu numai recunoaşterea dorită, ci şi 5.000 de euro pe care îi va folosi ca să meargă în Africa, ca să-şi facă partea de cercetare în străinătate a lucrării de doctorat, respectiv ca să ajute proiectele asociaţiei.

„Africa e în felul meu de a fi"

Tânăra, care printr-un proiect al AIDA a introdus, pentru prima dată în ţară, conceptul de voluntariat virtual, simte o atracţie inexplicabilă pentru continentul negru, Africa. Îi plac pisicile despre care crede că nu iubesc pe oricine şi adoră să gătească, să inventeze tot felul de mâncăruri. Dacă ar fi să fie un fel de mâncare, crede că i s-ar potrivi „Pui Bombay", deoarece în acesta se regăsesc toate aromele şi deoarece are un pic din Asia şi un pic din Europa.

„Africa e în mine, e în felul meu de a fi. Îmi place tot la acest continent. Câteodată simt că aş fi trăit acolo şi ştiu că voi ajunge la anul, în Africa. Deocamdată, şapte voluntari ai AIDA vor merge ca animatori în Kenya. Acum facem fundraising şi vom încheia un parteneriat cu un ONG din Kenya", explică Sonia.

Spune că vrea să meargă în Africa să fie animator cultural, adică să facă educaţie prin joc şi joacă. „Am fost un copil sărac. Ştiu ce înseamnă să nu ai şi în Africa e mare foamete, acum în secolul al XXI-lea, în timp ce noi aruncăm mâncare. Vreau să ofer un zâmbet copiilor de acolo", adaugă studenta câştigătoare.

Articolul aparut in Sansa Buzoiana, sambata 05.11.2011 disponibil aici:

Cei mai buni dintre cei buni la Gala Premiilor în Educaţie

O buzoiancă, cîştigătoare a premiului doi la "Studentul Anului"

Ea s-a remarcat prin activitatea intelectuală fiind masterand şi doctorand la două din facultăţile de top din ţară, dar şi prin activităţile de voluntariat

articol de: (M.D.)

Cei mai buni oameni din Educaţie au fost premiaţi în cadrul unei ceremonii festive organizate pe 2 noiembrie la Palatului Parlamentului din Capitală. Printre finaliştii şi cîştigătorii acestei ediţii a Galei Premiilor în Educaţie, la categoria "Studentul anului", premiul doi a fost adjudecat de buzoianca Sonia-Maria Bercuci care a reprezentat Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca. La categoria la care a participat Sonia, a concurat alături de alţi 9 studenţi remarcaţi la nivel naţional. În prezent ea urmează un doctorat în Educaţie pentru dezvoltare durabilă în cadrul Şcolii doctorale "Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei", Universitatea din Bucureşti şi este masterand în "Asistenţă Socială şi Economie Socială", la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Studiile sale sînt completate de o diplomă de master în "Comunicare şi Mass-Media" şi este licenţiată în ştiinţele educaţiei la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti. Persoană activă şi pasionată de educaţie şi în special de educaţie pentru dezvoltare durabilă şi educaţie media, de animaţie şi training, buzoianca este implicată şi în activităţi de voluntariat fiind preşedinta Asociaţiei pentru Iniţiative Durabile AIDA. Participarea la Gala Premiilor în Educaţie a fost mai mult un test de confirmare a propriei valori prin care a încercat să demonstreze că îşi poate atinge orice ţel. "Aventura mea la Gala Premiilor în Educaţie a început cu mult timp înaintea înscrierilor în competiţie. A început în momentul în care am realizat că principalul responsabil în educatia mea nu este niciun profesor, ci sînt eu. M-am decis să mă înscriu în competiţie undeva în ianuarie anul acesta pentru că aveam nevoie de o recunoaştere. Şi recunoaşterea asta nu este neapărat pentru alţii, ci este pentru mine", a declarat Sonia Bercuci.

Aventura mea la Gala Premiilor in Educatie

Aventura mea la Gala Premiilor in Educatie a inceput cu mult timp inaintea inscrierilor in competitie. A inceput in momentul in care am realizat ca principalul responsabil in educatia mea nu este niciun profesor ci sunt eu.

M-am decis sa ma inscriu in competitie undeva in ianuarie anul acesta pentru ca aveam o nevoie de recunoastere. Si recunoasterea asta nu este neaparat pentru altii ci este pentru mine. Sa-mi valideze cineva, cumva, pe o grila de standarde ca ceea ce fac e ceea ce cred si eu: investitie in mine si prin mine in comunitate. Si spun asta pentru ca Fundatia "Dinu Patriciu", organizatorul Galei, pune accent nu doar pe situatia scolara ce reiese dintr-un document sau catalog ci si pe experientele de invatare extr

ascolare si pe implicarea in comunitate.

Am aplicat abia in septembrie, in ultima zi, coplesita de multitudinea de sarcini pe care le am de indeplinit in asociatie, la doctorat sau pentru master. Stiam ca voi fi printre finalisti. De fapt, mai bine spus...ma vedeam pe lista. Am avut siguranta ca macar acolo voi ajunge. Si pentru ca daca cineva ma intreba cu ce ma ocup si se astepta la un raspuns relativ scurt eu incepeam sa povestesc (si cei care ma cunosc stiu ce inteleg eu prin a "povesti" :D )

Si am ajuns printre finalisti, lucru care m-a bucurat enorm. Mai era un pas: interviul. Asta mi-am zis ca depindea de mine. Nu m-am pregatit pentru el. Nu stiu de ce. Prea multe emotii (ciudata e pentru mine treaba asta cu emotiile), prea multa nerabdare, o oarecare siguranta (pana am ajuns in Bucuresti) si ...no..erau doar 15 minute. Tot ce am facut am facut cu pasiune si cu initiativa. Nu am cum sa nu stiu ce sa spun in 15 minute. Pacat ca nu m-am tras de manecuta inainte de interviu sa-mi reamintesc ca pentru mine 15 minute e un timp scurt...prea scurt. De cand am raspuns la intrebarile juriului (pe 23 octombrie) fiecare gol de gandire, fiecare drum spre autobuz, fiecare drum spre scoala sau fiecare vizualizare a site-ului galei ma aduce iara si iara la intrebarile din interviu, sau mai bine la raspunsuri. Tot ma gandesc ca intrebarile erau previzibile si ma asteptam la ele. Oare cum as fi raspuns daca m-as fi gandit mai mult la ele (la intrebari) si daca m-as fi gandit catusi de putin la raspunsuri. Imi tot vin replici, scenarii. Nucleul l-am spus dar nuantele...ei nuantele! Daca ar fi fost ele mai accentuate sau daca le-as fi inlocuit cu altele... Dar...ce-a fost spus ramane spus si precum asiaticii pot spune: cuvintele rostite sunt purtate de vant si nu pot fi aduse inapoi.

[Ca tot sunt la discutii despre interviu. Le multumesc aici voluntarilor si angajatilor Fundatiei "Dinu Patriciu" caci de cum am intrat pe usa Facultatii de Istorie m-au facut sa ma simt un fel de vedeta foarte apreciata si toata lumea imi ura succes si ma felicita ca am ajuns in aceasta etapa. Nu imi mai aduc aminte cand (sau daca) m-am mai simtit astfel. Atata apreciere si respect pentru fiecare candidat in competite. Multumesc pentru sentimentele pe care mi le-ati creat si pentru frumoasa experienta!]

Multa vreme dupa afisarea finalistilor nu prea voiam sa ma uit pe site-ul Galei deoarece ma intimidez putin cand vad "competitorii" (si o pun in ghilimele pentru ca nu simt ca sunt intr-o competitie decat cand ma gandesc la mine). Dar acum, spre final, m-am uitat. Ma simt mai valoroasa doar cand ma uit la profilele lor (si stiu ca biografiile acelea sunt doar cateva idei selectate din tot formularul de candidatura). Ma simt valoroasa ca eu am fost selectata o data cu toti acesti studenti ai anului universitar 2010-2011. Nu spun ca sunt mai jos sau mai sus ca cineva. Ci ma gandesc ca sunt printre 9 oameni activi si care si-au luat educatia in "maini" si si-au creat oportunitati. Si pentru asta felicitari colegelor mele de sectiune: Luisa Georgiana Baca, Oana Maria Baloi, Anca Chelariu Raicu, Diana-Adela Ionita, Cristina-Maria Matei, Bianca-Violeta Rusescu, Adriana Corina Stanciu, Lavinia Ioana Udrea!

Un soi de competitie am simtit o vreme pentru premiul de popularitate. Pe site-ul Galei, fiecare finalist putea fi votat de oricine isi facea un cont pe site. Fiecare finalist a avut o mica prezentare a activitatii pe propria pagina. Si voturile au inceput. Si eu am inceput sa ii anunt pe cei interesati de educatie (in orice forma) ca pot vota si daca imi cunosc activitatea si o apreciaza ma pot vota si pe mine. Link-urile au inceput sa circule pe facebook si twitter si m-am simtit in competitie. Imi placea ca eram prima, apoi ieseam din top, apoi reveneam. Asta a fost in prima jumatate a perioadei de vot. In a doua jumatate pierdeam teren la voturi dar castigam in alta parte, moment in care m-am hotarat sa "ies" din competitia asta. Adica sa nu o mai tratez ca atare pentru ca deja castigasem. Putand sa vad cine m-a votat am ramas surprinsa in mod placut. 261 de oameni au avut incredere in mine. Si oricine poate spune ca este putin ca numar de voturi dar pentru mine este un castig enorm. S-a creat o mica miscare in jurul meu si pentru asta ma simt invingatoare. Bogdana a scris pe facebook-ul ei ca merit premiul pentru cel mai bun om, nu pentru cel mai bun student. Mi-au dat lacrimile atunci. Emotia asta e de departe mult mai benefica decat cea cand vezi pe un site ca esti primul. Cristina a publicat biografia mea pe grupul masteratelor de economie sociala. Nici nu am stiut cum sa-i multumesc si o fac astazi aici, pe blog: Multumesc Cristina pentru increderea pe care o investesti in mine. Monika a scris pe peretele ei un mesaj pe care l-am inteles doar in parte fiind in maghiara, dar am inteles ca merit mai mult decat locul 3 pe care-l aveam atunci. Mirko a publicat un frumos comentariu pe pagina mea de pe site-ul Galei. Mama a convins la randul ei multa lume sa intre pe site si sa-mi acorde un vot. Damian a dat vestea mai departe si a adus in felul asta multi oameni pe pagina mea. Comache m-a promovat printre vamaiotii din Stufstock. Simona le-a spus prietenilor ei virtuali despre candidatura mea. Oana m-a votat si a convins multa lume din jurul ei sa ma voteze. Colegii din "Lucratorul de tineret" si-au unit voturile pentru mine iara prietenii din AIDA m-au sustinut zi de zi, online si offline. Oamenii astia si toti cei 261 care m-au votat sunt cel mai frumos premiu. Am castigat deja cel mai important premiu la Gala Premiilor in Educatie 2011!

Multumesc celor care m-au votat (asa cum apar ei pe pagina mea):

Damian D., Catalin Martin, Catalina Tanase, Mariana Modolea, Andreea, Calin, Dudu, Laurentiu Caramete, Orsolya B.F., Florin, Daniela Silaghi, Szigyarto Adrienn, Bazsa Laszlo, Elena, Irina Simulescu, Stefan Marinoiu, Razvan, Adrian Vasnic, Oana Bercuci, Florina Stefan, Valentin Sergasian, Mircea Chelaru, Stefan Comache, Gabriela Iacoban, Ovidiu Popa, Mihail Crisan, Alexandra, Raluca Gaiseanu, Nadia Al-Sagban, Crina, Vali Davi, Andrei Ionescu, Ion Ion, Danut Argintaru, Matei Laurentiu, Angela Grigore, Ale, Camelia Engel, Gabriela Ileana Crisan, Irina, Mihaela Olaru, Cristian Andrei Ionescu, Oana Nastase, Mihai, Alina, Dragan Cristina, Mircea Toma, Laura, Anamaria Bumbar, Andy, Raluca Banu, Mihaela, Catalina, Chira Alexandra, Alexandra Pop, Ponivesc, Sergiu Pop, Oana Chirila, Mariana S, Crina Marina, Radu Ionescu, Sandra Falcescu, Robert Mihaescu, Mihai Stan, Alexandru Cristian, Popescu Maria, Diana Ilie, Reka Demeter, Ioana Marin, Stanca Daniela, Stanca Cosmin, Florin Pop, Kozma Anna, Ana Andronic, Liliana Thiess, Dinulescu Liviu, Stefan Liliana, Calin Dorin, Cosmina Trasca, Anca Mihai, Prutianu Maria, Alexandru Anda Emilia, Doru, Orsolya, Dumitru Alexandra-Georgiana, Anda Pauliescu, Alexandra Ulici, Valentina Dumitrescu, Delia Mihai, Raquel, Crina Marian, Sergiu Popescu, Ana Marton, Cristina Jipo, Maria Loghin, Ungureanu Georgiana, Romulus Chitic, Mihai Ionescu, Tatiana Maria, Bianca Berchez, Dorina D., Alexandru D., A. Bute, Danuta, Vero Afronie, Ariadna, Lukas, Filip, Lucian, Claudia, Simina, Raluk, Caty, Jhon Ciurea, Catalin Mocan, Oigan Nutescu, Kovacs Andras, Mugur Paraschiv, Maria, Radu P, Roxana Muresan, Oana, Anca Alic, Georgiana T, Ramona Nico, Cosmina A., Andreea, Mocanu Mihaela, Raluca Ardelean, Gherasim Andreea, Severin Adrian Tudor, Iaroslav T., Alexandra Gheorghe, Zbarceanu Alina, Stefanita Ababei, Marinescu Mihaita, Laur, Emil, Ioana, Iser Silviu, Iordache, Codan Silvia, Elena, Nita Vasile, Fulea Cristina, Sorina Rosian, Adina Cristea, Alexandra Pode, Dobre Andrei, Computer Science Research, Mirko, Lebada Ovidiu, Vakulovski Carmina, Mihalache Stefan Andrei, Ursu Diana, Dan Corina, Bogdana Radu, Virgil B., Faur Ion, Stefanescu Laura, Chitu Cosmina, Nora Katona, Manu, Demiorga, Catalina A., Ioana M., Mirabela, Andreea Ursachi, Monika Marton, Rafaela Peteanu, Croitoru Lucica, Costea Victor, Petrus Anca, Oana preda, Scutaru Marcel, Zamfir, Consuela, Elisa Leonte, D. Valentina, Ana Fodor, Dumitrache Iuliana, Ina Malanca, Ionica, Gheorghiu Andrei, Irina Botoc, Avornicitei Irina, Domi, Nico Racolta, Moraru Camelia, Loredana Marincas, Cristina Stanca, Ver, Alin Potinche, Almajan, Helici Loredana, Maroti Maricel, Cleo Heroi, Enus Adina, Karla Berdich, Ruxandra Dascalescu, Dragos Gheban, Theodora Mardale, Turlea Diana, Stanea, Mihai Dragos, Valentina Muresan, Andrei S., Troanta Andreea, Gaj Nandor, Marian Raluca, Doina Iliescu, Miruna Taban, Moldovan, Adi.

ps: eu am transcris toate numele pe un caiet si apoi aici. e posibil sa fi scris unul sua mai multe nume gresit si pentru asta imi cer scuze. am scris totusi fiecare nume cu tot respectul!

Asta ma face pe mine CASTIGATOR la Gala Premiilor in Educatie 2011.

Multumesc pentru incredere si apreciere!

Obiective pentru 2011

E ultima zi din 2010, un an pentru care trebuie să fiu recunoscătoare Universului :) Nu a fost un an minunat, nu a fost deloc cel mai bun an al meu, dar a fost un an cu multe momente bune, cu multe satisfacţii, cu multe reuşite. Am terminat masteratul "comunicare, societate şi mass-media", am luat dizertaţia cu bine, am fost la un training genial în Porto, Portugalia, am început 2 proiecte minunate în AIDA cu finanţare TIA, am intrat la un al doilea masterat în "economie socială", am fost admisă la doctorat în "ştiinţele educaţiei", am derulat multe proiecte AIDA, am cunoscut mulţi oameni de calitate, am întâlnit persoane de la care am ce învăţa, am cunoscut noi prieteni şi i-am iubit şi mai mult pe cei vechi. Abia aştept să înceapă 2011 şi abia aştept să fac cunoştinţă cu siuaţiile minunate pe care anul nou mi le va da. Abia aştept să dau tot ce pot din mine, să muncesc cât de mult, să iubesc şi mai mult oamenii, lumea şi viaţa şi să-mi construiesc cel mai bun an de până acum!

Am aşteptări foarte mari de la 2011, pe toate planurile, însă cel mai important lucru este că aştept foarte multe de la mine, ca om, ca masterand, ca doctorand, ca trainer, ca manager de proiect, ca preşedinte de asociaţie, ca fiică, ca soră, ca iubită, ca prietenă şi de ce nu, ca stăpână a pisicii mele, Lu. Mi-am fixat multe obiective pentru 2011 în minte însă 10 dintre ele m-am gândit să le împărtăşesc cu voi.
1. Să fiu un trainer mai bun, mai activ. În 2011 vreau să termin de structurat 2 cursuri, îmi doresc să învăţ mai multe despre orice, mai multe metode de lucru şi să organizez mai multe cursuri.
2. Să fiu un speaker bun, bine documentat şi totuşi natural. Cei care mă cunoaşteţi ştiţi deja că îmi doresc să fiu un speaker bun, carismatic, bine pregătit care să inspire alţi oameni. Îmi doresc asta, când vorebesc mă simt în largul meu (toată lumea ştie asta...că doar vorbesc foarte mult :D). Îmi doresc în 2011 să fac din asta o prioritate întrucât nu a fost niciodată până acum.
3. Să fac mai multă cercetare. Abia aşteptam să intru la doctorat să pot cerceta domeniile mele de interes în sfera educaţiei. Din octombrie 2010 am reuşit să intru în "comunitate" :) şi în 2011 abia aştept să pun în aplicare toate propunerile de cercetare stabilite. Din punctul ăsta de vedere va fi un an greu, plin, deci...plin de satisfacţii!

4. Să public cele 2 cărţi aflate în lucru acum. Două cărţi dragi mie, una este în domeniul educaţie, alta în al organizaţiilor nonguvernamentale. Promit că voi spune mai multe când voi avea nişte info :D Şi...în aceşaşi obiectiv ar intra să lansez "lansarea de carte" pentru EcoEducaţia de anul trecut.
5. Să mă formez mai mult în Educaţia pentru Dezvoltare Durabilă. Asta este aria mea de cercetare pentru doctorat şi pentru viaţă în general. Abia aştept să citesc, să descopăr, să merg la training-uri, să caut organizaţii. Sunt însetată de cunoaştere în domeniul ăsta!
6. Să călătoresc mai mult. Îmi place să călătoresc, să cunosc oameni, obiceiuri, locuri. Vreau să fiu mai mult decât un turist...vreau să fiu un călător şi abia aştept să văd pe ce meleaguri mă va duce 2011, respectându-mi promisiunea că în fiecare an din viaţa mea voi ieşi din ţară.

7. Să am mai multe proiecte în AIDA. Până acum am fost cea responsabilă de ideile de proiect în AIDA însă abia aştept să văd ce vor născoci colegii mei. Abia aştept să lansăm EcoSystem, să facem Mediateca 2, Forumul pentru voluntariat în Bucureşti şi multe altele (le ţinem ascunse până la momentul potrivit) :)
8. Să gătesc mai mult şi mai diversificat. Cei care mi-au gustat mâncarea sau care mă cunosc ştiu că-mi place foarte mult să gătesc. Ei bine, spre finalul lui 2010 m-am plafonat puţin la capitolul ăsta, dar abia aştept să fac tot minuni în bucătărie!

9. Să citesc mai mult. În ultimul am am citit foarte multe cărţi, însă prea puţine din beletristică. m-am înconjurat cu cărţi din diferite domenii ştiinţifice şi mi s-a făcut dor de poveşti, de idei, de cărţi! Îmi doresc să citesc mai mult, să găsesc timpul necesar să mă închid în universul fiecărei cărţi.
10. Să fiu mai aproape de visul "AFRICA" sau chiar să ajung acolo. "Africa" e un subiect important pentru mine. Face parte din mine chiar dacă nu am fost acolo (în viaţa asta). Îmi doresc să cunosc totul despre lumea asta, despre oamenii ei frumoşi, despre problemele ei, despre fericirile ei şi vreau să fiu şi eu una dintre ele. De aici..sau de acolo. 2011 va fi şi mai "Africa"!
...e timpul să merg să sărbătoresc noul an, cu noile obiective... HAPPY NEW YEAR!!!!!!

Happy Christmas to all, and to all a good-night

Twas the night before Christmas, when all through the house

Not a creature was stirring, not even a mouse;

The stockings were hung by the chimney with care,

In hopes that St. Nicholas soon would be there;

The children were nestled all snug in their beds,

While visions of sugar-plums danced in their heads;

And mamma in her 'kerchief, and I in my cap,

Had just settled down for a long winter's nap,

When out on the lawn there arose such a clatter,

I sprang from the bed to see what was the matter.

Away to the window I flew like a flash,

Tore open the shutters and threw up the sash.

The moon on the breast of the new-fallen snow

Gave the lustre of mid-day to objects below,

When, what to my wondering eyes should appear,

But a miniature sleigh, and eight tiny reindeer,

With a little old driver, so lively and quick,

I knew in a moment it must be St. Nick.

More rapid than eagles his coursers they came,

And he whistled, and shouted, and called them by name;

"Now, Dasher! now, Dancer! now, Prancer and Vixen!

On, Comet! on Cupid! on, Donder and Blitzen!

To the top of the porch! to the top of the wall!

Now dash away! dash away! dash away all!"

As dry leaves that before the wild hurricane fly,

When they meet with an obstacle, mount to the sky,

So up to the house-top the coursers they flew,

With the sleigh full of toys, and St. Nicholas too.

And then, in a twinkling, I heard on the roof

The prancing and pawing of each little hoof.

As I drew in my head, and was turning around,

Down the chimney St. Nicholas came with a bound.

He was dressed all in fur, from his head to his foot,

And his clothes were all tarnished with ashes and soot;

A bundle of toys he had flung on his back,

And he looked like a peddler just opening his pack.

His eyes -- how they twinkled! his dimples how merry!

His cheeks were like roses, his nose like a cherry!

His droll little mouth was drawn up like a bow,

And the beard of his chin was as white as the snow;

The stump of a pipe he held tight in his teeth,

And the smoke it encircled his head like a wreath;

He had a broad face and a little round belly,

That shook, when he laughed like a bowlful of jelly.

He was chubby and plump, a right jolly old elf,

And I laughed when I saw him, in spite of myself;

A wink of his eye and a twist of his head,

Soon gave me to know I had nothing to dread;

He spoke not a word, but went straight to his work,

And filled all the stockings; then turned with a jerk,

And laying his finger aside of his nose,

And giving a nod, up the chimney he rose;

He sprang to his sleigh, to his team gave a whistle,

And away they all flew like the down of a thistle.

But I heard him exclaim, ere he drove out of sight,

Happy Christmas to all, and to all a good-night.

5 Octombrie - Ziua Educatiei

Iubesc Educatia si tot ce tine de ea! E o iubire sincera din care ambii parteneri au de castigat o noua lume! Vin dintr-o familie unde bunica si-a dorit sa devina invatatoare si ne-a transmis anumite valori despre educatie. Mama este profesor, matusa mea educatoare. Joaca copilariei de-a scoala nu era doar o joaca pentru mine...imi placea mult! Inainte sa moara, bunicul meu si-a dorit sa ma vada admisa la Liceul Pedagogic ("Spiru Haret" Buzau), asa voi avea o meserie si o sa imi pot castiga existenta singura :) Am intrat insa el murise cu o luna inainte...sunt convinsa ca stia oricum si ca intr-o anumita masura m-a si ajutat sa fiu eleva a Liceului unde deja imi petrecusem 8 ani din viata.

Prima facultate la care am vrut vreodata sa dau a fost Pedagogie...ii spuneam ca stiu exact ce vreau profesoarei mele de pedagogie care era si consilier scolar si la cabinetul careia mergeam si eu. Eram in clasa a 10 a. In ultimul an de liceu incepusem sa ma pregatesc intens pentru facultate. Invatam filosofie si sociologie pentru ca intentionam sa dau admitere la SNSPA, la comunicare si la UB la Asistenta sociala.

Dupa BAC am luat drumul capitalei (desi era ultimul loc din tara in care eu voiam sa-mi fac studiile). In Bucuresti m-au asteptat Alina (sysu) si Mihai, prietenul ei. Cum ea lucra, Mihai m-a purtat pe la toate facultatile pe care le aveam eu pe lista sa imi fac o parere si sa ma inscriu. M-a dus inclusiv la o sala de net (de mai multe ori :)) ca sa vad situatia inscrierilor. Acela a fost momentul in care m-am decis sa candidez si la Pedagogie la UB, tinand cont ca aveam un dosar in plus. Mihai m-a atentionat ca se da examen si ca eu nu luasem in calcul inscrierea acolo. Eram convinsa oricum ca eu pot da un examen la pedagogie...pentru ca imi placea. Am avut increderea ca pot! Am dat multe examene vara aia, mai ales ca "pe vremea mea" nu erau concursuri de dosare ci examene de admitere. Am luat luat la mai multe facultati insa ceva din mine m-a facut sa raman la Pedagogie, desi eram printre ultimele persoane admise la buget. Am intrat si am ramas. Si bine am facut! Este un lucru pentru care multumesc universului ca a aliniat oportunitatile in asa fel incat eu sa fiu studenta a Facultatii de Psihologie si Stiintele Educatiei.

La inceputul facultatii am observat si o tendinta ce-mi displacea enorm! Aceea de a eticheta studentii specializarii Pedagogie. Pentru ceilalti studenti ai facultatii eram aceia mai slabi, specializarea mai putin importanta. Pentru prieteni, fosti colegi de liceu si tot felul de cunoscuti care te intrebau "tu la ce facultate esti" era cam acelasi lucru "aa...adica te faci profesor?!" (urmat fie de priviri ce inspirau mila fata de mine pedagogul, fie de rasete abtinute sau nu). Devenea frustrant si am realizat ca nu doar pentru mine ci si pentru alti colegi de-ai mei. In tot felul de contexte de tipul: iesiri cu prietenii, iesiri in cafenele, diverse localuri, diverse activitati incepusem sa ne identificam ca studenti la psihologie (oricum faceam destula). Lumea nu prea intelegea ce este exact pedagogia si noi nu prea aveam chef si rabdare sa explicam pentru a o mia oara ca pedagogia nu inseamna doar a fi profesor si ca oricum nu e nimic plictisitor in asta. Insa dupa 4 ani de pedagogie ador sa spun ca sunt licentiata in pedagogie si sa fiu intrebata daca vreau sa fiu profesor si sa mi se ofere o oportunitate sa spun chiar si 2-3 cuvinte despre pedagogie. Si da, vreau sa fiu profesor, numai ca intrebarea "ce vrei sa faci cu facultatea asta?" sau "ce vrei sa te faci?" e deja putin banala pentru ca vreau sa "ma fac" multe! (asa cum si Alexuta ma intrebase candva)

Vreau sa scriu carti (nu stiu daca asta ma face neaparat un scriitor), sa fiu un profesor inovativ care va invata zi de zi alaturi de elevii si studentii sai, vreau sa fiu un bun manager de proiect (sa-mi dezvolt cariera in ONG), sa fiu un trainer bun si un speaker la fel de bun. Vreau sa investesc in educatie, in a mea si a altor persoane. Pentru ca e ceea ce iubesc sa fac si pentru ca asta va insemna ca nu voi munci nicio zi din viata mea, ci voi face doar ce-mi place :)

La admiterea la masteratul de "Comunicare, societate si mass-media" de la UBB Cluj am fost intrebata de ce un masterat in comunicare si de ce un masterat la Cluj. Era un raspuns firec pentru mine: "masterul acesta este doar un ocol pe care eu il fac in formarea mea. am nevoie de competentele pe care mi le poate dezvolta acest master pentru cariera in ong pe care mi-o doresc insa imediat dupa finalizarea lui doresc sa devin doctorand in stiintele educatiei". Si am ajuns! Incepand de luna asta sunt doctorand in Stiintele Educatiei, in cadrul Universitatii din Bucuresti. Insa investitia mea in educatie nu se opreste mai mult. Am riscat si m-am aventurat la inca un program de masterat "Asistenta sociala si Economie sociala", master care m-a cucerit iremediabil. Ma simt pregatita si pentru masterat si pentru doctorat, mai ales ca nu stiu cum de functioneaza legea atractiei atat de bine in cazul meu si am reusit sa-mi adun pasiunile in absolut tot ceea ce fac. Licenta am facut-o dintr-o combinatie de 2 mari pasiuni: educatie si ecologie (a rezultat "Programe de educatie pentru ecologie, protectia mediului si dezvoltare durabila" si apoi cartea EcoEducatia - in curand prezentata si aici :D ). Dizertatia am pliat-o pe o alta mare pasiune: ong (si a rezultat "Imagine si comunicare in organizatiile non-guvernamentale din Romania"). Masteratul nou aduce asistenta sociala (un teren pe care nu l-am uitat de cand am dat acel examen de admitere in 2004) si mai ales economia sociala care implica foarte mult sectorul nonguvernamental. Doctoratul: "Formarea formatorilor din perspectiva educatiei pentru dezvoltare durabila". Ce poate fi mai frumos de atat? Educatie, ONG, ecologie, dezvoltare durabila, toate in planul meu de invatamant! Si toate regasite in AIDA! Din acest punct de vedere sunt cel mai bogat om!

Educatia este importanta pentru mine. Ziua asta a fost importanta pentru mine: Ziua Educatiei. Si nu am cum sa ma gandesc la Ziua Internationala a Educatiei fara a-i aminti pe profesorii care mi-au dat un sens, o incurajare, o nota mica pentru a-mi demonstra ca pot mai mult...

Primul profesor care m-a incurajat si a vazut potentialul din mine si care este un model de educator este fara nicio indoiala doamna Maria Vasilescu, profesoara mea de geografie. Am avut marele noroc sa-mi fie profesoara din clasa a 6 a si pana in ultimul an de liceu. Si ce stiu de la dansa nu este doar geografie (am caietul din clasa a 12 a aici, la Cluj! Il port mereu cu mine pentru a ma adiuce cu picioarele pe pamant atunci cand am nevoie!). Dansa m-a invatat sa fiu responsabila, sa-mi asum riscuri si sa ma desprind de manual si sa invat cu totul altfel. Ce de note mici am avut la geografie, ce de harti insemnate si cate nopti de invatat nebun! Insa spre final notele de 10 veneau de la sine..inclusiv cel de la BAC. Ce bucurie imensa am avut cand am reintalnit-o vara aceasta pe strada. Imi dadeau lacrimile! Multumesc Doamna profesor!

Un alt profesor important pentru mine a fost Domnul Vladescu, domnul diriginte din liceu ,unul dintre cei 4 :) Dansul m-a invatat ce e empatia. Nu psihologia era materia dansului cea mai importanta ci umanitatea! Domnului Vladescu ii datorez mii de multumiri pentru discutiile si incurajarile dincolo de ore, pentru momentele de sinceritate si pentru momentele in care am invatat ca oricine poate face greseli.

Domnisoara Ene Carmen, unul dintre cei 4 profesori diriginti m-a invatat ca visele pot fi realizate si ca este foarte important sa stii cine vrei sa ajungi. Dansa m-a incurajat sa imi explorez capacitatile si sa muncesc cat de mult pot.

Doamna Daniela Silaghi este profesorul meu de suflet. Dansa m-a invatat sa creez in franceza nu doar sa vorbesc in franceza. Dana Silaghi a vazut copilul din mine si adultul ce pot fi. Mi-a oferit oportunitatea primului job: timp de calitate cu Maruta :) si ocazia unei vizite sigure de fiecare data cand ajung in Buzau, ca unui prieten bun si vechi pe care-l respecti precum un parinte spiritual. Datorita doamnei Silaghi am ajuns sa fac voluntariat! Dansa a venit cu un bagaj de incredere si cu o idee si asta este tot ce a fost nevoie pentru ca eu astazi sa fiu in cel de-al 10-lea an de voluntariat. Sunt convinsa ca daca Dana Silaghi nu ar fi aparut in viata mea eu nu as fi fost astazi nici macar jumate din pasiunile mele, pentru ca dansa m-a ajutat sa mi le descopar la timp! Va multumesc doamna Dana Silaghi si abia astept sa ajung acasa, la Buzau sa va fac o vizita cu o multumire pe viu si cu o imbratisare reala.

Ma consider un om norocos. Contextul nu a fost mereu de partea mea si am trecut prin multe incercari insa am avut sansa de a-i cunoaste pe cei mai buni profesori din tara, toti adunati de universul asta pentru ca eu sa iau ce e mai bun din fiecare. Am avut multi profesori de la care am invatat doar un "asa nu" si multi profesori la care imi doream sa pot face cumva sa ma teleportez in cursul urmator. Dar sunt acesti oameni minunati carora le multumesc astazi si nu stiu daca vor ajunge sa citeasca ceea ce scriu eu acum desi mi-ar placea enorm si ma inclin in fata lor!

In facultate am intalnit inca 3 educatori pe care ii apreciez enorm: Doamna Catalina Ulrich, coordonatorul lucrarii mele de licenta, o profesoara extraordinara ce m-a incurajat mereu si care a fost acolo mereu.

Doamnei Lavinia Barlogeanu ii datorez multumiri pentru ca m-a facut sa am incredere in mine, pentru ca mi-a fost psiholog, prieten, mama si profesor. Ii multumesc dansei pentru ca m-a ajutat sa privesc dincolo de cuvinte si dincolo de imagini si impresii. Ma inclin cu respect in fata acestei doamne.

Domnul Romita Iucu, coordonatorul meu de doctorat, este profesorul care m-a inspirat mereu in ceea ce priveste educatia si stiintele ei. Dansul mi-a aratat valoarea inovatiei, a creatiei si a deciziei si responsabilitatea educatorului. Am invatat ca nu e atat de usor precum pare pentru ca daca ar fi usor ar fi si o problema.

Da, am avut noroc. Chiar daca in clasele 1-3 doamna invatatoare ma speria teribil (in special cand lua decizia sa ne pedepseasca fizic pe toti pentru greseala unui - ca sa fim o echipa) si ne certa tot timpul, viata mi-a adus apoi mentori, prieteni si parinti in acesti educatori minunati. Va multumesc doamnelor si domnilor profesori si imi doresc ca fiecare elev si student sa aiba norocul meu!

Un mar rosu - AIDA from Initiative Durabile on Vimeo.

5 octombrie...Ziua Educatiei...
Imaginea zilei de azi: