my everyday brands

Ideea e simpla: care sunt brand-urile pe care le folosesti zi de zi. Gandeste-te, cauta-le logo-urile si pune-le intr-un tablou pe blogul tau. Jocul asta ma duce cu gandul la leapsa pe care o jucam cand eram copil desi nu functioneaza chiar pe acelasi principiu. Well, am preluat stafeta de pe blogul Adinei si m-am gandit cam care ar fi brand-urile pe care le folosesc zi de zi. Raspunsul e scurt:

Voi ce brand-uri folositi zilnic?

What about us

What about us?

Zilele trecute mă gândeam cum sa folosesc pentru asociaţie (AIDA) "Earth Song", strigătul pentru natură şi lume al lui Michael Jackson...azi lăcrimez fără să înţeleg de ce lumea (mea) pierde atâţia oameni importanţi şi dragi şi totul mi se pare o glumă proastă în care contează doar amânuntele ce dezumanizează o persoană. Despre Michael am auzit în ultimii ani numai ştiri negative din partea unei mass-media înţepătoare şi deloc imparţială. Am auzit cum îi cade nasul, cum că va face playback, că revine, că a dat greş, că i-a trecut vremea, cum că e homosexual sau pedofil, cum e îşi ţine copiii nehrăniţi şi în propriile excremente, cum nu are bani pentru nimic şi câte şi mai câte. Ştim să-i judecăm pe toţi cât sunt în viaţă în această lume pentru ca la moartea lor să ne dăm seama cât de falşi am fost...

Nu sunt atât de mare încât să fi crescut cu ABBA sau Beatles sau Elvis. Eu am crescut cu Queen, Michael Jackson, Compact şi Maiden. Nu am avut ocazia să-l văd pe Michael în concert, eram prea mică pentru concertele din România dar suficient de mare încât să-mi aduc aminte ştirile de la televizor, şă mă întreb de ce leşină oamenii la concertele lui, să înţeleg şi să reţin versurile pieselor, să înţeleg videoclipurile care de fiecare dată mă marcau ca în cele mai frumoase filme făcute vreodată.

Există şi în lumea noastră situaţii când oamenii nu mor niciodată. Printre aceşti oameni sunt şi artiştii fără de care existenţa noastră ar fi poate seacă şi fără sens. Sunt oamenii care lasă în urma lor amintiri dar şi creaţii.. un astfel de om este şi Michael Jackson!

pe locuri, fiti gata, start!

Cel mai bun remediu pentru revenirea din starea de hibernare sau pentru înlăturarea plictiselii ori pentru înlăturarea sentimentului de incomplet este în mod clar un maraton cultural. Şi când spun maraton spun clar şi programatul timpului la minut :).

Săptămâna trecută Clujul a avut mai multă energie şi poftă de viaţă ca în majoritatea zilelor de peste an. Festivalul Internaţional de Film Transilvania, TIFF-ul a fost la el acasă şi a avut mii de oameni vizitatori, în cele 8 cinematografe pentru cele 995 de proiecţii. Desfăşurat pe perioada 29 mai - 7 iunie, eu nu am putut ajunge decât la ultimele 2 zile, dar a meritat!

Ei bine, în astea 2 zile de week-end am avut parte de 4 filme minunate şi o piesă de teatru care te lasă cu semne de întrebare.

7 regizoare nevăzătoare (7 Blind Women Filmmakers, Iran) este unul dintre filmele care îţi arată cât de superficial trăim unii dintre noi şi cât de ignoranţi suntem unii dintre noi. Filmul este rezultatul întrebării regizorului Mohammad Shirvani, ce ar face dacă el, regizor fiind, ar orbi? Un film făcut din 7 scurtmetraje care te fac să zâmbeşti, să nu mai ai cuvinte, să te simţi vinovat, să vrei mai mult, să vrei să faci ceva sau pur şi simplu să asculţi. Fiecare scurt metraj este filmat de către o femeie care nu vede. Spectatorul are ocazia să asiste la momentele unei zile din vieţile acestor persoane. Un film cu o importanţă pedagogică destul de mare, un film pe care eu îl apreciez foarte mult pentru concept, pentru realizare, pentru naturaleţe şi simplitate şi prin libertatea femeilor nevăzătoare de a alege să vorbească camerei video precum unui jurnal sau unui prieten. Pentru 116 minute cât a durat filmul m-am bucurat să fiu prietenul lor... şi mai departe, sper să pot asculta mai mult!

Atlantis (Olanda). Dacă îţi place Eliade sau Hesse sigur îţi va plăcea şi filmul ăsta! E o genială creaţie despre ce ar putea însemna viaţa în viitor, o viaţă construită de la zero, fără istorie (care este interzisă) pe conceptul fericirii. "Sondajele arată că suntem cel mai fericit popor din lume" este o replică des întâlnită în acest film care e ca un joc al ielelor. Pentru a "construi" un popor fericit, guvernul instaurează mii de legi uitând de fapt care este cu adevărat fericirea şi ştergând parcă cu o radieră, din gândurile oamenilor, conceptul de libertate, libertatea de mişcare, libertatea de gândire, libertatea de stabilire a relaţiilor de prietenie, libertatea de a avea amintiri, libertatea de a avea chei (la propriu şi la figurat), libertatea de a alege ce vrei să citeşti, să vezi, să gândeşti, libertatea de a chiuli de la şcoală, libertatea de a-ţi alege alt drum decât toţi ceilalţi, drum pe care vrei să mergi la şcoală sau la o plimbare sau poate în viaţă. Avem sute de libertăţi pe care nici nu le percep ca fiind libertăţi şi pe care poate nici nu le apreciem cum trebuie. Însă când vezi un astfel de film, pe lângă faptul că te captează ca o scriere a celor amintiţi mai sus, te face să te gândeşti la ce ai şi cât eşti de aproape de a pierde totul accepând manipulări şi refuzând să gândim şi să ne contrazicem conducătorii. Dizidentul din acest film este un copil de 13 ani. Un copil care însumează toate dorinţele de libertate şi întrebările existenţiale pe care noi le considerăm atât de banale.



Am ieşit din cinematograf fascinată. Şi nu am să uit niciodată o replică din film: "cei ce au cheie se întorc întotdeauna!" :)




PSIHOZĂ 4:48 de Sarah Kane este în prezentarea Teatrului Naţional "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca, "o piesă testament, o operă incitantă, crudă, dar plină de poezie. O voce proteică ne conduce prin labirintul depresiei, psihozei, al morţii şi al iubirii, împingând graniţele teatralităţii spre noi limite." Pentru mine a fost o piesă scurtă în care am trăit eterne momente ale vieţii mele sau ale celor din jurul meu, o piesă în care te regăseşti în personajul depresiv deşi poate mulţi nu-şi doresc asta sau nu o recunosc. Fiecare dintre noi are un moment de nebunie în care se întreabă de ce?, de ce el sau ea nu mai e aici, de ce trebuie să mai trăiesc, de ce nu pot să mor, de ce trebuie să merg mai departe, de ce mă consideraţi nebun, de ce nu trăiesc, de ce timpul trece aşa, de ce aud mereu că "nu e vina mea, că sunt bolnavă" Poate fiecare are un alt "de ce" care-l macină. Fiecare are "de ce-ul" lui şi trăirile lui. Iar piesa accentuează destul de bine acest aspect. Şi ca totul să fie complet, proiecţiile video, regia tehnică şi coloana sonoră din timpul piesei, toate au fost atât de faine încât să le ţii minte o bună bucată de vreme, dacă nu toată viaţa... şi dacă nu reţii asta, sigur vei reţine starea pe care ele ţi-au dat-o.

Despre Elly (About Elly, Iran) un film destul de interesant. Deşi la început poţi avea impresia că filmul prezintă o situaţie posibilă numai în Iran sau în ţările musulmane datorită raportării femeii la bărbat şi a legilor căsătoriei, dacă stai puţin şi te gândeşti îţi dai seama că trăim pe undeva la fel, indiferent de religie. Despre Elly este un film care te face să te întrebi cât de bine îţi cunoşti prietenii, cât de multe vrei să ştii cu adevărat despre ei, care este limita pe care o treci pentru o rugăminte a prietenilor tăi, câte poţi face pentru speranţa că-ţi va fi mai bine. Un film în care necunoscutele devin cunoscute în fiecare minut ce urmează, un film care ne amintea de jocurile noastre din întâlnirile cu prietenii noştrii, un film despre prietenie şi limitele ei, dar şi despre norme morale şi legi religioase. Filmul a primit Ursul de Argint pentru regie la Berlin în 2009.


Fata în casă (La nana, Chile, Mexic). Când am citit prima dată descrierea acestui film m-am speriat puţin şi am crezut că va fi de o duritate ieşită din comun şi nu voi mai reuşi să mi-l scot din cap cum nu am reuşit cu un astfel de film la TIFF-ul de anul trecut. Dar ideea că e favorit la premiu şi că a mai luat câteva premii în alte ţări m-a făcut să rămân vreme de 117 minute în faţa ecranului de la Cinema Republica. Filmul nu a fost nici pe departe atât de dur pe cum mă aşteptam. Este povestea unei familii ce are o menajeră de 23 de ani. Raquel, menajera, este parte a familiei, aşa se consideră, aşa este considerată. Trăieşte alături de ei clipele zilnice, banale care ne fac viaţa completă. Iar atunci când poziţia ei nu mai este o certitudine este de înţeles că a încercat să-şi apere locul în casă. Raquel se poartă ca un copil şi face farse fiecărei noi menajere care vine în casă, "le pune piedici" aşa încât să nu-şi dorească să mai rămână acolo. Evident, şi în casă, în familie Raquel are persoane de care este mai apropiată şi persoane de care nu. Totul se schimbă când în casă apare o nouă menajeră pe care culmea, Raquel o place. Însă locul ei în casă revine cel de când era singura menajeră căci, noua menajeră doreşte să se mute în satul în care locuişte familia ei. O poveste drăguţă la care răzi destul de mult, un film care m-a convins să nu îmi fac imgini greşite citind 3 rânduri de cronică. În 2009, la Sundance, La nana a obţinut Marele Premiu al Juriului.

Week-end-ul trecut a fost unul foarte încărcat, plin de poveşti frumoase, filme bune şi actori faini. Clujul a fost incredibil! A fost animat până în orele târzii, a fost plin de filme, de recenzii la sucuri, cafele şi popcorn, unele mai profesioniste altele doar la nivel de amator. Eu nici măcar amator nu sunt...cum vă povesteam la începutul anului, nu sunt expert în filme ca mai toţi tinerii de azi, dar am norocul să văd cele mai bune filme. Iar cele pe care le-am văzut săptămâna trecută au fost minunate. Vi le recomand cu mare drag şi...haideţi să ne salvăm cinematografele şi să mergem mai des la film!

hugs!

ps: dacă aveţi recomandări de filme bune sau de piese de teatru care merită văzute, faceţi un efort mic şi lăsaţi un comentariu! :)